Cum să combați teoria critică a raselor

Teoria rasială devine cu repeziciune noua religie instituționalizată în America. Cu toate acestea, majoritatea americanilor nu au auzit niciodată de teoria rasială, și chiar dacă au auzit, nu înțeleg ce presupune această teorie. Lucrurile trebuie schimbate. Trebuie să știm ce înseamnă teoria raselor și cum vom reuși să o combatem.

Pentru a explica teoria raselor, trebuie să ne reîntoarcem succint la istoria marxismului. Inițial, Stânga-marxistă și-a construit programul politic pe teoria conflictului dintre clase. Karl Marx credea că principala caracteristică a societăților industriale este dezechilibrul de putere dintre capitaliști și muncitori. Soluția acestui dezechilibru era, conform teoriei lui Marx, revoluția: muncitorii erau nevoiți să devină conștienți de condiția lor precară, să preia controlul asupra producției, să detroneze clasa capitalistă și să instaureze imediat o nouă societate socialistă.

În timpul secolului 20, o serie de regimuri au trecut prin revoluții marxiste și fiecare dintre acestea s-au încheiat dezastruos. Guverne socialiste în Uniunea Sovietică, China, Cambodia, Cuba și oriunde altundeva au nimicit un număr total de 100 milioane de oameni. Sunt cunoscuți din lagăre, tribunale de stradă, execuții și foamete masivă. În practică, ideile lui Marx dezlănțuie cele mai mari cruzimi și crime săvârșite de om.

La mijlocul anilor 1960, intelectualii marxiști din Vest începuseră să admită eșecurile acestei ideologii. S-au îngrozit la descoperirea atrocităților sovietice și au devenit conștienți de faptul că revoluțiile clasei muncitoare nu vor fi posibile niciodată în Europa de Vest și Statele Unite ale Americii, acestea având o clasă de mijloc foarte dezvoltă care își îmbunătățea rapid standardul de viață. Americanii, în mod special, nu au dezvoltat niciodată o conștiință de clasă sau o diferență de clasă. Majoritatea americanilor credeau în visul american– în ideea că puteau să-și depășească nivelul de trai sau condiția prin educație, muncă serioasă și un exemplu bun de cultură civică.

Însă, decât să își abandoneze proiectul politic, intelectualii marxiști din Vest pur și simplu și-au adaptat teoriile revoluționare la neliniștile sociale și rasiale din anii 1960. Renunțând la dialectica economică dintre capitaliști și clasa muncitoare, au înlocuit clasa cu rasa și au căutat să creeze o coaliție revoluționară a discriminării bazată pe categorii de rasă și etnie.

Din fericire, pionierii acestei coaliții revoluționare și-au pierdut vocea în fața Mișcării pentru Drepturile Civile care avea ca scop îndeplinirea promisiunii Americii de a asigura prin lege egalitatea și libertatea tuturor cetățenilor. Americanii au preferat ideea îmbunătățirii societății în locul detronării ei. Viziunea lui Martin Luther King, țelul președintelui Lyndon Johnson de a crea Marea Societate și restaurarea legii și ordinii promise de președintele Richard Nixon în campania sa din 1968 au definit consensul politic al Americii.

Totuși, Stânga Radicală s-a dovedit rezistentă și durabilă – și aici intervine teoria critică a raselor.

Teoria critică a raselor este o disciplină academică, formulată în anii 90 și s-a construit pe cadrul intelectual bazat pe identitatea marxistă. Transmisă de-a lungul anilor prin universități și jurnale academice puțin cunoscute, a devenit ideologia de bază în instituțiile publice din ultimul deceniu. A fost infuzată în agențiile guvernamentale, sistemul de învățământ public, programele educative pentru profesori și departamentele de resurse umane ale corporațiilor, în diverse forme de programe educative, module de resurse umane, structuri de politici publice și curriculum școlar.

Fanaticii acestei teorii folosesc o serie de eufemisme pentru a descrie teoria critică a raselor, inclusiv „echitate”, „justiție socială”, „diversitate și incluziune” și „educație culturală responsivă”.

Experții în teoriile de rasă, academicieni ai structurilor lingvistice conștientizează faptul că „neo-marxismul” ar fi o etichetă greu de vândut. Echitate, însă, sună inofensiv și se poate confunda extrem de ușor cu principiile americane de egalitate. Doar că diferența dintre cei doi termeni este complexă și importantă. De fapt, susținătorii teoriei de rasă refuză egalitatea ca principiu, în mod explicit, principiu proclamat în Declarația de Independență, apărat în războiul civil și transformat în lege prin Amendamentele 14 și 15, Legea drepturilor civile din 1964 și Legea privind drepturile de vot din 1965. Pentru susținătorii teoriei critice de rasă, egalitatea reprezintă „o simplă non-discriminare” și oferă „camuflajul” pentru supremația albilor, patriarhie și opresie. 

În contradictoriu cu egalitatea, echitatea așa cum este definită și promovată de către susținătorii teoriei de rasă seamănă mai mult cu o reformulare a marxismului. În numele echității, profesorul de Drept și promotor al teoriei de rasă de la Universitatea California din Los Angeles (UCLA) a propus suspendarea dreptului de proprietate privată, sechestrarea pământurilor și averilor și redistribuirea acestora pe linie rasială. Guru al teoriei de rasă, Ibram X. Kendi care conduce Centrul de Cercetare Antirasială de la Universitatea din Boston a propus crearea unui Departament Federal Anti-rasism. Acest departament ar fi independent față de (lipsit de responsabilitate) ramurile electorale ale guvernului, și ar avea putere să anuleze, voteze și să abroge orice lege la nivel de guvern și să refuze discursul liderilor politici și al altor persoane considerate „antirasiste”,

Un rezultat practic al înființări unui astfel de departament ar detrona capitalismul, din moment ce, conform lui Kendi, „Pentru a fi cu adevărat antirasist, ar trebui să fii, totodată, cu adevărat anti-capitalist.” Cu alte cuvinte, identitatea este mijlocul, marxismul este scopul.

O formă de guvernământ bazată pe etichetate ar însemna sfârșitul nu numai a proprietății private dar și a drepturilor individuale, egalității sub lege, federalism și libertatea de exprimare. Acestea ar fi înlocuite cu redistribuirea averilor în funcție de rasă, drepturi bazate pe grupuri specifice, discriminare activă, și o autoritate birocratică omnipotentă. De-a lungul istoriei, acuzația „anti-americanismului” a fost arhi-folosită. Dar în acest caz, nu este o problemă de interpretare: teoria critică de rasă prescrie un program revoluționar care ar desființa principiile Declarației și ar distruge ce a mai rămas din structura Constituției.

Cum arată teoria critică de rasă în practică? Anul trecut,  jurnalistul Christopher F. Rufo  a autorizat o serie de reportaje concentrate pe subiectul teoriei critice de rasă într-un guvern federal. FBI ținea la acel timp workshop-uri despre teoria intersecționalității. Departamentul de Securitate Internă a Americii le spunea angajaților albi faptul că au comis micro-inechități și că au fost educați social în rolul de asupritor. Departamentul de Trezorerie a SUA a organizat o sesiune educativă unde spunea angajaților că „practică, toți albii contribuie la rasism” și că ei, angajații trebuie să convertească pe toată lumea „la guvernul federal” și la ideologia „anti-rasismului”. Mai mult, Laboratoarele Naționale Sandia, care gestionau arsenalul nuclear al SUA  a trimis directori executivi, bărbați albi, la o tabără de re-educare timp de 3 zile, unde li s-a spus că această „cultură a bărbatului alb” era asociată cu „KKK”, „supremația albilor” și „crime în masă”. Directorii executivi albi au fost mai apoi obligați să renunțe la „privilegiul bărbatului alb” și să scrie scrisori de apologie unor femei și oameni de culoare fictivi.

Anul acesta, Christopher Rufo a produs o serie de reportaje pe subiectul teoriei rasiale în educație. În Cupertino, California, într-o școală primară, elevii de clasa I au fost obligați să își de-construiască identitatea rasială și sexuală și să se ierarhizeze în funcție de „putere și privilegiu”. În Springfield, Missouri, într-o școală generală, profesorii au fost obligați să se situeze într-o „matrice a asupritorilor”, bazându-se pe ideea că bărbații albi, creștini, heterosexuali și vorbitori de limba engleză sunt membrii ai clasei asupritoare și trebuie să se pocăiască pentru privilegiul lor și să renunțe la „supremația albilor”. În Philadephia, tot într-o școală primară, elevii de clasa a 5-a au sărbătorit în mod obligatoriu „comunismul Negrilor” și să simuleze un protest al puterii negrilor prin care era eliberată extremista Angela Davis din anii 60, din închisoare unde a fost condamnată pentru crime. În Seattle, comisia regională a școlilor a spus profesorilor albi că sunt vinovați de  „spirit criminal” împotriva copiilor de culoare și trebuie să își „falimenteze privilegiul pentru a recunoaște furtul moștenirilor”.

Christopher Rufo este doar un jurnalist investigativ, dar a dezvoltat o bază de date de peste 1 000 de acțiuni de acest fel. Când se referă la faptul că teoria critică rasială devine o ideologie operativă a instituțiilor publice, nu exagerează – de la universități la birocrații la sisteme școlare K-12, teoria critică rasială a pătruns memoria colectivă și procesul decizional al guvernului american, fără niciun semn de a se diminua.

Aceasta este o schimbare revoluționară. Când a fost instituită pentru prima dată, instituțiile guvernamentale fuseseră prezentate ca neutre, tehnocratice și orientate spre percepțiile generale ale binelui public. Astăzi, sub valul crescător al teoriei rasiale și ideologiilor asociate, aceste instituții se întorc împotriva americanilor. Acest fapt nu este limitat la birocrația permanentă din Washington, D.C., ci este relevant pentru toate instituțiile statelor – chiar și cele conservatoare. Se răspândește în departamentele de sănătate publică a orașelor, districtele școlilor din Vestul mijlociu și peste tot. Această ideologie nu se va opri până nu va consuma toate instituțiile.

Până acum, încercările de a opri progresul rapid al teoriei critice rasiale au fost ineficiente. Există o serie de motive pentru această cauză.

În primul rând, prea mulți americani au dezvoltat o teamă de a discuta despre problemele sociale și politice, mai ales cele care implică rasa. Conform unui sondaj făcut de Gallup, 77% dintre conservatori le este frică să discute public despre convingerile lor. De teamă că vor fi condamnați de către social media, dați afară de la locul de muncă sau mai rău, rămân tăcuți, permițând ca dezbaterea publică să fie dominată de ideologiile anti-americane. În consecință, instituțiile, la rândul lor, devin mono-culturi: dogmatice, suspicioase și ostile în fața diferențelor de opinie. Conservatorii din guvernele federale și sistemele școlare publice i-au spus jurnalistului Christopher Rufo că departamentele de „echitate și incluziune” servesc drept birouri politice care caută și etichetează orice dezacord cu credința oficială. 

În al doilea rând, susținătorii teoriei rasiale și-au construit argumentul ca o capcană pentru șoareci. Să combați programul lor devine o evidență irefutabilă a „fragilității albe”, „prejudecății” sau „supremației albe internalizată” a unui disident. Christopher Rufo a observat în investigațiile sale cum susținătorii teoriei rasiale au proiectat această falsă conștiință asupra oponenților în sute și sute de rânduri. Educatorii diversității vor face o afirmare scandaloasă, cum că: „toți albii sunt implicit asupritori” sau că „profesorii albi sunt vinovați de crime împotriva spiritului copiilor de culoare” – și apoi, când confruntați cu dezacord, vor adopta un ton de superioritate și vor explica faptul că cei care sunt „defensivi” sau „furioși” reacționează așa din cauza rușinii și vinei. Disidenții sunt instruiți să rămână tăcuți, „să se resemneze la acest disconfort” și să „își accepte complicitatea la supremația albilor”.

În al treilea rând, americanii din tot spectrul politic nu reușesc să facă diferența dintre premisele teoriei rasiale și concluzia acesteia. Premisa – cum că istorica Americii include sclavie și injustiții sociale și că ar trebui să analizăm și să învățăm din această istorie – este de netăgăduit. Dar, concluzia revoluționară –cum că America a fost fondată și definită prin rasism și că principiile fondatoare, Constituția și modul de viață al americanilor trebuie detronat – nu corespunde, în mod normal și nici în mod necesar cu premisa.

În ultimul rând, autorii și activiștii care au avut curajul să vorbească împotriva teoriei rasiale au avut tendința să o discute la nivel teoretic, subliniind aspectele contradictorii de logică a teoriei și invocarea nesinceră a istoriei. Aceste critici sunt de luat în seamă și potrivite dar împing dezbaterea în sectorul academic – teren prietenos pentru promotorii teoriei rasiale. Aceste critici eșuează în a forța susținătorii ideologiei revoluționare să argumenteze consecințele practice ale ideilor lor în sectorul politicilor.  

Nemaifiind o chestiune academică, teoria critică rasială a devenit o unealtă pentru puterea politică. Ca să ne referim la o frază a teoreticianului marxist, Antoni Gramsci, câștigă rapid hegemonia culturală în instituțiile publice ale Americii. Conduce complexa mașinărie a statului și a societății. Dacă vrem să ieșim victorioși din această încercare, trebuie să ne adresăm acestei teorii, politic, la toate nivele.

Teoreticienii ideologiei rasiale trebuie confruntați pentru a discuta faptele. Oare ei sprijină metodele din școlile publice prin care elevii de clasa I sunt separați în grupuri de „agresori” și „victime”? Oare ei sprijină obligativitatea unui curriculum care învață că „toți oamenii albi sunt parte a sistemului de perpetuare a rasismului”? Îndură ei faptul că în școlile publice, părinții albi sunt instruiți să devină „trădători ai albilor” și să promoveze „abolirea albilor”? Vor ei ca funcționarii publici să fie supuși acestei reeducări? Dar managerii și angajații din lumea corporatistă a Americii? Sau femeile și bărbații din armata americană? Sau fiecare dintre noi?

Există trei părți pentru a avea o strategie de succes împotriva forțelor teoriei critice rasiale: acțiuni guvernamentale, mobilizare a societății civile și apel la principii.

Putem observa deja exemple de acțiuni guvernamentale. Anul trecut, unul dintre reportajele lui Christopher Rufo l-a condus pe președintele Trump să inițieze un ordin executiv prin care să fie interzise programele de educare a teoriei critică rasială în guvernele federale. Președintele Biden a anulat acest ordin în prima zi de preluare a mandatului, dar oferă un model pe care guvernatorii și liderii municipali îl pot urma.

Anul acesta, în mai multe state, s-au introdus legi care să obțină același lucru: prevenirea instituțiilor publice de la a organiza programe care stereotipizează, acuză sau înjosesc oameni în funcție de rasă. De asemenea, Christopher Rufo a organizat o coaliție de avocați pentru a da în judecată școli și agenții guvernamentale care impun programe ce promovează teoria critică rasială, invocând Primul Amendament (care protejează cetățenii în fața discursurilor obligatorii), al 14-lea Amendament (care asigură protecția egală sub lege) și Actul Drepturilor Civile din 1964 (care interzice instituțiilor publice să discrimineze pe bază de rasă).

La nivelul societății civile, s-a format o coaliție multi-rasială și bi-partizană care luptă împotriva teoriei rasiale. Părinții se mobilizează împotriva programelor școlare care diferențiază pe bază de rasă și angajații sunt din ce în ce mai vocali împotriva măsurilor de reeducare Orwelliană de la locul de muncă.

Când văd ce se întâmplă, Americanii se arată scandalizați asupra faptului că teoria rasială promovează trei idei principale – esențialitatea rasială, vina colectivă și neo-segregarea – care încalcă principiile de bază ale egalității și justiției. În mod surprinzător, mulți asiatico-americani mi-au spus că fiind supraviețuitorii ai Revoluției Culturale în țările lor natale, refuză să permită ca același lucru să se întâmple și în America.

În ceea ce privește principiile, trebuie să folosim moralitatea propriului limbaj și să nu permitem să ne reducem la categoriile impuse de către teoria critică rasială. De exemplu, de multe ori ne trezim dezbătând „diversitatea”. Diversitatea, așa cum marea majoritate o înțelegem este în general un lucru pozitiv, toate ființele fiind egale, dar este de o importanță secundară. Ar trebui să discutăm mai mult și să țintim excelența, un standard comun care provoacă oamenii din toate păturile sociale să își atingă potențialul. Pe o scală a rezultatelor finale dezirabile, excelența este întotdeauna mult mai importantă ca diversitatea.

În mod similar, pe lângă sublinierea faptului că narațiunea istorică pe care se bazează teoria rasială este nesinceră, trebuie să promovăm istoria adevărată a Americii – o poveste care este sinceră în ceea ce privește injustițiile din istoria Americii, dar le plasează în contextul idealurilor și progresului societății americane spre care indivizii trebuie să acceadă. Istoria sinceră a Americii este plină de povești despre realizări și sacrificii care vor mișca sufletele americanilor, în comparație puternică față de teribila și pesimista narațiune împinsă de către susținătorii teoriei critice rasiale.

„Deasupra celor spuse, trebuie să avem curaj, o virtute fundamentală în timpurile noastre: curajul să apărăm și să vorbim despre adevăr, curajul să rezistăm împotriva epitetelor, curajul să stăm față în față cu gloata și curajul să respingem privirile acuzatoare ale elitei. Când destui oameni vor învinge frica ce în prezent îi împiedică pe mulți să vorbească, susținerea teoriei rasiale va începe să se cutremure. Curajul atrage curaj. Este ușor să oprești un disident singuratic, e mult mai greu să oprești 10, 20, 100, 1000, 1 milion sau mai mulți oameni care stau împreună pentru principiile Americii. Adevărul și justiția sunt de partea noastră. Dacă ne vom găsi curajul, vom ieși învingători.” – Christopher F. Rufo.