Editorial Paul Cătălin Curcă: De la robie la libertate

Romania Info este cenzurat pe unele rețele de socializare. Pentru a rămâne în contact cu noi și a ne putea urmări necenzurat, ne găsiți aici:

romaniainfo.ro / romaniainfo.com / MeWe / Minds / Gab / VKontakte / Clouthub / Rumble


Se mai pune de un scandal, care oricum trebuia să apară la un moment dat: Biserica a fost deținătoare de sclavi, prin urmare este vinovată, este o instituție inumană și, prin urmare, concluzionează progresiștii, trebuie să dispară. Înainte de asta însă, trebuie să plătească, să îi recompenseze pe romii pe care i-a ținut în robie. Termenul „rob” este cel folosit la noi, dar, pentru un impact mai puternic, va fi folosit cel de „sclavie”. Noii ideologi ai progresului au material de lucru abundent, iar succesul lor depinde de modul în care vor ști să-și inoculeze ideile în mintea celor care, cu bune intenții dar neștiind suficientă istorie, se vor lăsa seduși de discursul victimizator. O asemenea provocare nu poate să rămână fără răspuns.

Problema actuală a fost sesizată de domnul Gelu Duminică, același personaj care vedea similitudini între ortodocși și talibani și, chiar dacă acum este diferită, denotă aceeași „dragoste” față de creștini. Centrul de Cercetare Ecumenică din Sibiu se angajase să participe la o cercetare inițiată de prof. dr. Andreas Tobler, pastor de origine elvețiană în cadrul Bisericii Evanghelice C. A. și se numea: „The Role of the Romanian Orthodox Church in Social Integration of Roma People: Towards a participatory approach”. Deoarece a sesizat că abordarea va fi tendențioasă, Biserica a retras binecuvântarea teologilor ortodocși implicați, preferând să facă o cercetare pe cont propriu a unui proces istoric complicat, mai ales dacă este privit din perspectivă progresistă și anticreștină.

Situația dificilă a romilor este adesea prezentată superficial și distorsionat. Romii au fost robi mai mult de cinci secole. O cercetare corectă din punct de vedere istoric ne arată că, în acele timpuri, robia a existat la toate popoarele din jurul nostru: sârbi, greci, bizantini, turci, habsburgi, dar și la nivel european, în America latină, Statele Unite, Franța, Anglia, de unde a pornit și mișcarea aboliționistă. Iar abolirea sclaviei s-a făcut în aproximativ aceeași perioadă la noi (1856) ca și în Europa Occidentală și în Statele Unite (1862).
Un lucru trebuie spus clar și răspicat: instituția Bisericii nu a fost deasupra vremurilor, a acceptat realitatea istorică, fără să fie în frunte în lupta pentru schimbare. Scopul Bisericii este, a fost și va fi, mântuirea în eternitate, nu reformele și schimbarea socială. În Sfânta Scriptură, în special în Noul Testament, sclavia nu era tratată atât ca realitate socială, cât în plan duhovnicesc. Omul era sclavul păcatului și al patimilor, iar lupta creștinului nu se desfășura în sfera social-politică, ci la nivelul minții și al sufletului. La nivelul personalităților, opțiunile au fost diferite, cum voi arăta mai târziu câteva exemple. Dar ceea ce s-a întâmplat în decursul istoriei trebuie înțeles în contextul de atunci, cu moravurile, obiceiurile și datinile perioadei despre care este vorba. Dacă îi judecăm pe înaintașii noștri după mentalitatea noastră nu vom înțelege nimic din ce s-a întâmplat, doar vom aplica o grilă ideologică, folositoare dacă vrem să condamnăm o epocă sau o instituție care a rezistat în timp, așa cum este Biserica.

Sclavia a existat dintotdeauna, la majoritatea culturilor și civilizațiilor, în diferite forme. Sclavii proveneau în special din războaie, și poate pentru mulți dintre ei era preferabil să trăiască astfel, în loc să fie omorâți pe loc. Deabia în epoca modernă omul a putut fi considerat un scop în sine, nu o unealtă de care un alt om se putea folosi după bunul plac. În mentalitatea antică și medievală sclavia era atât de înrădăcinată, încât, inclusiv pentru creștini, deținerea de sclavi era firească.

La evreii din antichitate sclavia exista, dar într-o formă mai blândă, mai atenuată față de popoarele din jur. Sclavul era tratat într-un mod uman, el nefiind considerat un animal de povară de către stăpânul său, precum se obișnuia la egipteni și la restul popoarelor vremii. Stăpânul evreu nu avea drepturi absolute asupra sclavilor săi. După legea mozaică, stăpânul nu avea dreptul să ia viața supușilor săi, ceea ce însemna că le recunoaște acestora o înrudire cu ei, înaintea lui Dumnezeu.

În Imperiul Roman, locul în care a apărut creștinismul, sclavii erau atât de mulți încât nu purtau haine specifice, căci dacă ar fi văzut cîți sunt, ar fi putut organiza o revoltă care să-i pună în pericol pe stăpâni. Un bărbat putea decide legal dacă își asumă sau nu creșterea unui nou născut. În caz că refuza, era îndepărtat din casa părintească, nou născutul era depus într-un loc știut de toată lumea, cine dorea putea să-l ia, să-l crească, și îl avea în proprietate. Opțiunea, pe care nu sclavul o alegea, era între a trăi ca servitorul cuiva sau a muri.

În Țările Române inițial toți robii erau ai domnitorului. Ulterior, prin danii din partea lui, au căpătat robi boierii și mănăstirile. Majoritatea robilor erau romi, dar au existat și robi români, ca și de alte naționalități. De pildă, în Moldova au existat robi tătari, capturați ca prizonieri de război. În privința pedepselor pe care le primeau, nu a existat o diferență bazată pe etnie. În afara robilor, au existat și romi nomazi, care erau liberi să meargă și să se stabilească oriunde.

Biserica nu a fost deasupra instituțiilor vremii, dar slujitori ai ei și-au arătat compasiunea față de romii aflați în robie, și să îi sprijine. Mitropolitul Gavriil Calimachi spunea, în 1766, când a fost interzisă despărțirea familiilor de romi: „și ei sunt făcuți tot de Dumnezeu ca și ceilalți oameni și este mare păcat de a fi împărțiți (separați) ca niște dobitoace”. (Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. II, Editura All, București, 2007, p. 511) Istoricul Viorel Achim, în lucrarea „Ţiganii în istoria României”, apărută la Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, spune că ţiganii mănăstireşti o duceau mai bine decât restul ţiganilor. Printre luptătorii pentru dezrobirea țiganilor a fost Ioasafat Snagoveanul, membru în comisia pentru dezrobirea țiganilor, împreună cu cezar Bolliac și Petrache Poenaru (ucenic al sfântului Grigorie Dascălul) (Informațiile de aici sunt preluate după cuvântul „Minoritatea Romilor de la robie, la libertate şi speranță” rostit de PF Daniel în 2016, cu prilejul împlinirii a 160 de ani de la dezrobirea romilor).

De ce nu a avut mai multă grijă Biserica de robia romilor, ca și de alte fapte pe care astăzi le judecăm ca reprobabile? Scopul ei principal a fost relația credincioșilor cu eternitatea, nu cu veacul. De relațiile social politice s-au ocupat revoluționarii, politicienii și alții, cu intenții mai bune sau mai rele. În Noul Testament, acolo unde ajung apostolii, ei convertesc o casă întreagă, începând de la stăpânul ei, până la robi. De exemplu, Apostolul Petru botează casa sutașului Corneliu, foarte probabil fiind incluși aici și sclavii pe care îi avea. În Noul Testament este vorba direct despre un sclav în Epistola către Filimon a Sfântului Apostol Pavel. Filimon era un creștin din Colose, care fusese convertit și botezat de Pavel. În timpul prizonieratului la Roma, la apostolul Pavel ajunge Onisim, un rob care fugise de la stăpânul lui, după ce îi furase ceva. Prin urmare era pasibil de o pedeapsă cruntă, probabil ar fi fost condamnat la moarte când ar fi fost prins. Pavel îl creștinează pe Onisim, îl trimite înapoi la stăpânul său. Îi scrie lui Filimon, în cea mai scurtă dintre scrierile Noului Testament: „Căci poate pentru aceea a fost despărțit de tine câtva timp, ca veşnic să fie al tău, dar nu ca un rob, ci mai presus de rob, ca pe un frate iubit, mai ales pentru mine, dar cu atât mai vârtos pentru tine, şi după trup şi în Domnul. Deci, dacă mă socoteşti părtaş cu tine, primeşte-l pe el, ca pe mine. Iar de te-a păgubit cu ceva, sau îţi este dator ceva, pune aceasta în socoteala mea. (Filimon 1, 14 – 18).

Dar textul care pune cel mai mult în lumină egalitatea oamenilor, prin unirea lor în Hristos se află în epistola către Galateni: „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus”. (Galateni 3, 28) De la acest text plecând s-a putut, în decurs de secole, să se ajungă de la eliberarea din robia păcatului la eliberarea în sens juridic, începută în țările cu civilizație creștină, și extinsă la nivelul aproape întregului glob pământesc.

Cei care judecă Biserica pentru deținerea de robi romi ar trebui să înțeleagă că judecata lor trebuie să se îndrepte asupra întregii societăți. Oricât ni s-ar părea de retrograd, diverse forme de servitute (sclavie, robie, șerbie, iobăgie) au existat în toată lumea până aproape de timpurile moderne, ba încă există și azi pe alocuri, uneori direct, alteori în forme mascate mai perfide. Iar Biserica nu poate fi judecată în afara contextului istoric în care a trăit. Ideile creștine însă, așa cum am văzut în Epistola către Galateni, au putut duce, în decursul unor transformări sociale care au durat multe secole, de la robie la libertate.

Sursa: R3 Media

Pe același subiect

Join the Discussion

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top