Noi ipoteze despre moartea lui Eminescu. Exclusiv pentru Suplimentul literar-artistic al ActiveNews, de la Profesorul Nae Georgescu

… Și totuși, trebuie să mai spunem câteva cuvinte despre acest „alt bolnav d’acolo, unu’ furios, care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova”, sau „tenor”, „artist” cum zic alți biografi. Numele lui întreg apare, aproape în mod ostentativ, doar la Eminescu însuși, în interogatoriul luat la 12 iunie 1889 – probabil după prima lovitură, cea cu piatra din praștie – de către judecătorul Brusan în prezența lui Titu Maiorescu și a celorlalți curatori ai poetului: „Sunt Matei Basarab – stă scris în acel interogatoriu – , am fost lovit la cap de către Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus să mă împuște cu pușca umplută cu pietre de diamant cât oul de mare (…) /Este/ un om bogat care are 48 de moșii, 48 de râuri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate și care are 48 de milioane.” – și la sora poetului, Hanrieta, în scrisoarea din 22 iunie 1889 către Cornelia Emilian: „Atât vă spun, și vă rog să spuneți la toți că nenorocitul meu frate a murit în cea mai din urmă mizerie, și moartea i-a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun, anume Petrea Poenaru.” Lăsăm deoparte faptul că Hanrieta n-a fost crezută (zicându-se că s-a lăsat influențată de Scipione Bădescu, ziaristul inflamat de la Botoșani) – dar constatăm că identitatea acestui Petre/Petru Poenaru n-a fost nici măcar discutată până acum. 
Cu totul întâmplător găsim în bogatele dar foarte stufoasele note de subsol ale cărții D-lui C. Popescu – Cadem: Titu Maiorescu în fața instanței documentelor (Edit. Biblioteca Bucureștilor, 2004) câteva informații pe care suntem datori să le oferim publicului – în locul autorului, sau pentru a-l ruga să revină însuși. Avertizăm, așadar, că este o ipoteză de lucru pe care doar o enunțăm – fără a o urmări (necesitând scotociri intense prin arhive, față de care apetența nu ne-a întreținut mai niciodată). Este vorba, așadar, despre Cleopatra Lecca Poenaru, personaj foarte controversat în biografia eminesciană, despre care s-a scris în mod diferit de către N. Pătrașcu, G. Călinescu, Șerban Cioculescu, Barbu Brezianu – și Dl. C. Popescu – Cadem dorește să îndrepte lucrurile. Este, desigur, vorba de un amor târziu al lui Eminescu, cel care i-ar fi dedicat Pe lângă plopii fără soț. Pe scurt: născută în 1838, fiica pictorului C. Lecca din Craiova s-a căsătorit în 1865 cu un militar, Grigore Poenaru pe numele lui, maior și apoi colonel, mare jucător de cărți, bețiv, scandalagiu, bătăuș, care i-a tocat averea făcând-o să divorțeze de el în 1878. 
Au avut împreună 5 copii, născuți între 1865 și 1873, iar la divorț mai trăiau trei: două fete și – atenție, un băiat, primul născut, care se numea Petru Poenaru. Dl. C. Popescu – Cadem nu ne spune anul nașterii, dar bănuim că poate fi anul 1866 – ceea ce ar face ca, în 1889, el să fi avut 23 de ani. (N  Pătrașcu îl amintește: e puștiul de care Eminescu se ascunde într-un dulap când este surprins în vizită la maică-sa…) Înțelegem că s-a tras către tată, pentru că mama îngrijea de cele două fete pe care le ținea la Iași, în pensionul Emiliei Humpel, sora lui Titu Maiorescu. Criticul, se știe,  amintește de câteva ori că mama neglijează să-și achite taxele pentru educație; în scrisorile lui M. Eminescu din 1882 către Veronica Micle este consemnată constant o sumă de bani, 50 de lei, pe care poetul îi împrumută la început de la un amic din Giurgiu, apoi îi trage din leafa sa de ziarist, și-i  încredințează prietenei sale, la Iași, pentru a achita o datorie către D-na Humpel – iar la un moment dat exclamă: „Cette famme, cette famme!”; este mai mult decât sigur că poetul este un mijlocitor care achită aceste taxe. Mai înțelegem, apoi, din cartea autorului de față,  că mama era, sau devine, ea însăși pasionată de cărțile de joc sperând să-și recâștige și astfel moșiile pierdute de fostul soț. Iarăși: se știa că ea este prototipul Dalilei din Scrisoarea V, mai ales versurile din manuscrise descriind-o ca pe „dama de cupă” ce-și alege partenerii pentru „craialâc”; în vecinătatea acestor ciorne, și ciorna cunoscutei scrisori a poetului: „Ești o mizerabilă cochetă, Cleopatra. Tu m-ai ucis moralicește. Mi-ai rupt șira spinării, m-ai deșelat moralicește încât nu mai pot avea nici o bucurie în viață. Mi-e atât de frig înlăuntrul inimei, sunt atât de bătrân Dalilo, ai făcut să cază toată primăvara vieții mele la pământ încât nu s-alege nimic de ea. Și de ce? Ce rău ți‑am făcut eu…”. Ciornele poemului eminescian descriu o jucătoare înrăită de cărți care alege parteneri de crailâc – iar documentele citate de dl. C. Popescu – Cadem atestă faptul autentic. 
Mai departe scenariul virtual ar putea fi acesta: Dalila luându-i-se poetului din mână în 1886 și publicându-se într-un ziar, Epoca, desigur că trebuia să ducă în lume, odată cu ea, și umbrele realității – altfel, de ce se lua tocmai aceasta?! Episodul se pierde, însă, în umbrele groase ce însoțesc grupul Junimii (cu secretele lui feminine, vezi-o pe Mite Kremnitz „odalisca lui Maiorescu”, etc.), al epocii în general. E materie pentru un bun roman de moravuri în notele de subsol ale D-lui C. Popescu – Cadem, dar se ridică, iată, întrebarea dacă nu cumva acest Petru Poenaru va fi fost profesoraș prin Craiova – și, apoi, dornic să‑și răzbune tatăl de infidelitatea Cleopatrei, ca „Dl. Goe” dar fără săbiuță de lemn ci cu praștie și bolovan – ori dornic chiar să-și răzbune mama de „mitul zilei” creat în jurul ei prin Dalila lui Eminescu…   Dl. C. Popescu – Cadem este dator să scoată din subsoluri aceste fragmente de informații – între altele, și pentru că-și propune, cum declară la pp 38-39, și cum procedează în întreg capitolul „T. Maiorescu și M. Eminescu”,  p. 38-53, să verifice documentar ipotezele de lucru din cartea noastră A doua viața a lui Eminescu, din 1994. Or, problema criminalului lui Eminescu se pune implicit în acea carte – și nu te poți juca de-a coincidențele cu asta.

Alexandru G. Djuvara – un  accident perpetuu în eminescologie?
O legătură care se impune este aceea cu numele lui Al. G. Djuvara (1858-1913), un apropiat, poate chiar prieten al lui  M. Eminescu – și sigur apropiat și emul al lui Al. Macedonski (vrea să-i împace pe cei doi). Personaj foarte interesant, dar pierdut în arhive și amintiri trunchiate, cel care a publicat primul în țară Luceafărul, și care, iată, chiar manuscrisele unor poezii eminesciene, pe care urmașii săi le donează Bibliotecii Academiei Române în anii ’60 ai secolului trecut. Comentăm pe scurt cazul, ca să se vadă cum se încurcă lucrurile de la sine ori voit în istoria literară. Donația către Academie este comentată în revista Viața românească, (Nr. 8/1961, p. 162-163) de către donator,  Constant Ionescu, care vorbește chiar de o „prietenie” dintre ei, și afirmă că Eminescu i-a dat lui Al. G. Djuvara „manuscrisele a trei din poeziile sale: Renunțare, Nu mă înțelegi și Scrisoarea V, însoțite de câteva rânduri afectuoase” – dar nu redă acele rânduri, drept pentru care afirmația nu este credibilă. Ion Crețu comentează, în cartea sa: Mihai Eminescu, biografie documentară, 1968, p. 307, considerând că cei doi nu puteau fi de loc prieteni, pentru că în manuscrise poetul îl încondeiază nepotrivit pe Al. G. Djuvara, și că, dacă poetul însuși i-ar fi dat aceste manuscrise, gestul nu se putea petrece în 1883, „înainte de a fi internat în sanatoriul doctorului Obersteiner”,  cum susține Constant Ionescu – ci prin 1880, când sunt definitivate poeziile respective (se găsesc variante databile din acest an și între manuscrisele eminesciene). Această „ceartă” cu donatorul face ca lucrurile să nu se mai discute, iar Marin Bucur dă un fel de verdict atunci când vorbește de Un ignorat al bibliografiei eminesciene: Alexandru G. Djuvara – primul editor în țară al poemului „Luceafărul” (în iulie 1883, în revista sa, Dunărea, din Brăila, acesta preia textul Luceafărului eminescian după Almanahul României June din Viena, unde apăruse în aprilie; Convorbirile literare îl vor prelua abia în august; sunt diferențe de text, iar Dunărea este mult mai apriopiată de Almanah, vezi mai jos).  În  Caietele Mihai Eminescu, VI, Ed. Eminescu 1985, p.78-92. Marin Bucur trimite la o bibliografie impresionantă (despre personalitatea lui  Al. G. Djuvara au scris: Radu Portocală, Emil Slătineanu, G. Duca, Th. M. Stoenescu, C. Banu, Titu Maiorescu, L. Kalustian, Petru Comarnescu, Ion Vitner, – totuși, acesta nefiind un argument hotărâtor ca numele său să figureze nici măcar în Dicționarul General al Literaturii Române) – dar nu spune nici un cuvânt despre Constant Ionescu și I. Crețu. Autorul se referea la prima ediție a Bibliografiei Mihai Eminescu, cea din 1976, de unde numele lui Al. G. Djuvara lipsește într-adevăr (1). Omisiunea putea fi remediată în ediția a doua a Bibliografiei, monumentalul tom din anul 1999, dar n-a fost să fie așa. (2)   Putea fi, apoi, rezolvată de monumentalul Corpus al receptării critice a operei lui Mihai Eminescu, din care d-nii Ionel Oprișan și Theodor Vârgolici au scos, deja, 25 de volume – dar iarăși n-a fost să fie. (3) Cercetătorul Zamfir Bălan a scos, în anii noștri, trei ediții, fiecare în parte revăzută, tot în chip de monument comemorativ pentru Luceafărul lui Mihai Eminescu publicat de Al. T. Djuvara în iulie 1883 în ziarul Dunărea din Brăila – dar la fel: complexul se adâncește în loc să se limpezească. Ce să zicem?! Bănuim că acest Constant Ionescu avea „bube politice” și nu putea fi citat – drept pentru care se trece sub tăcere și mărturia sa de donator, care era esențială în fond. (Era, de fapt, un personaj de Scrinul negru:  a trăit până în 1974, fusese jurist cu doctoratul în drept internațional la Paris,  în perioada interbelică a călătorit mult stabilindu-se și la Paris, un timp, unde a publicat două romane în limba franceză fiind prieten cu Ana de Noailles; în 1968 scoate, la noi, o carte de amintiri despre Camil Petrescu, al cărui apropiat a fost toată viața. Pentru anii 1960 – un interbelic incomod care se bagă între eminescologi fără a avea chemare și… reținere în vreo instituție –  ca Ion Crețu, editor interbelic al publicisticii eminesciene și reintegrat, tocmai acum, la Institutul de lingvistică.) 
Dl. Zamfir Bălan are chiar o concluzie tranșantă: nu poate fi vorba de o „prietenie” între Eminescu și Al. G. Djuvara: „Dimpotrivă, o însemnare a lui Eminescu, rămasă în manuscris (mss. 2264), datând din perioada iulie-decembrie 1882 (vezi Magdalena Vatamaniuc, în Mihai Eminescu, Opere XIII, p. 533), pune sub semnul întrebării „distinsa prietenie” (I. Crețu) dintre Mihai Eminescu și Al. G. Djuvara. Atacându-l într-un limbaj dur pe Macedonski, Eminescu adaugă: „Ba sârbul a găsit și un lăudător – un grec – Giuvaras – în Brăila”. (Vezi Nota editorială la:  Mihai Eminescu: Luceafărul. Ediția a treia, revăzută. Ediție îngrijită de Zamfir Bălan. Editura Istros Muzeul Brăilei, Brăila, 2002.)
Neatenție, greșeală, concluzie pripită. Nu d-na Magdalena Vatamaniuc este editoarea Vol. XIII din Opere – ci distinsul D-sale părinte, Dl. Dimitrie Vatamaniuc. Eminescu nu îl atacă într-un limbaj dur pe Macedonski, ci este invers: Macedonski îl atacase foarte dur pe Eminescu, în notele la poemul Viața de apoi („Acest individ, rău crescut și gro­solan, care nu ar fi fost băgat fecior în casă de tatăl meu, este însărcinat a re­prezenta astăzi, prin gazetărie, partidul boierimii. Oricine cunoaște pe acest bul­gar, nu poate decât să deplângă țara în care «boierii» au ajuns să se reprezinte prin asemenea lighioană.” – și altele de același fel, ba încă mai dure, care stau în Literatorul, dar pe care noi nu le prea știm pentru că dl. Adrian Marino le-a omis, din delicatețe probabil,  din ediția Macedonski pe care o avem la dispoziție… Poemul fusese  publicat în Literatorul  ca o prelungire a triumfului după polemica dură Nicolae Xenopol-Mihai Eminescu din aprilie 1882 – iar acum Mihai Eminescu  își căuta vorbele pentru un răspuns și însăila în manuscrise fapte și idei. Însemnarea despre „grecul Giuvaras” se termină în limba greacă : eis ten Brailan (cu scriere grecească) iar nota imediat următoare  începe cu „Noul Bizanț s-a cretinizat moralicește sub domnia turcului și  trebuia să se cretinizeze…” – ceea ce atrage atenția că poetul face jocul de cuvinte cunoscut pe numele capitalei Imperiului Otoman: Istambul (Noul Bizanț) se considera că vine de la eis ten polin (grecii spuneau asta  către gărzile lui Mahomed Cuceritorul când erau întrebați unde merg, adică „spre polis”, „spre piață” – iar turcii, tot repetând expresia, au inventat cuvântul Istambul). Eminescu face, deci, diferența: Giuvaras  nu este un grec de la „cetate” (polis), nu este un „istambulit” –  ci  un grec de la Brăila. Jocul de cuvinte poate fi considerat chiar un alint. O asemenea afirmație a poetului nu poate, însă, „pune sub semnul întrebării” eventuala prietenie dintre el și tânărul brăilean, chiar dacă, într-adevăr, sau pe deasupra,  Al. G. Djuvara scria în Literatorul, chiar îl lăuda pe Al. Macedonski într-un poem.
Eminescu este condescendent în acest an de grație, 1882, până și cu Veronica Micle – care publică tot în Literatorul, este lăudată de Macedonski în același număr în care este ironizat el însuși, Eminescu. Îi va scrie amicei sale cu seninătate: „Mă mir că trimiți versuri Literatorului, o foaie care mă batjocorește pe mine, una la mână, o foaie rău scrisă ale cărei coloane nu te onorează nici pe tine, două la mână. Nu este o imputare, bineînțeles, ceea ce-ți observ, ci numai o espresie de mirare din parte-mi față c-un copil atât de inteligent precum ești tu.”  (Vezi „Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit”. Corespondență inedită Mihai Eminescu-Veronica Micle, Ediție de Cristina Zarifopol-Illias, Ed. Polirom, 2000, p. 423, scrisoarea din 15 august 1882; în altă parte: „Dar îmi spui că scrii, și știi, Moț, că odată avem să le corigem împreună și le vom edita și mă tem c-ai să capeți și Bene-merenti. Moț mititel ce ești tu și drăgălaș, să treci în nemurire alături de Sion și Urechia. Quel plaisir!” (iunie 1882).
Nu putea Eminescu să aibă răutăți, nici chiar în manuscrise, față de un june poet și pictor, critic și politician – cum era AL. G. Djuvara prin 1882. Poetul scrie rău, la un moment dat, despre fratele mai mare lui Al. G. Djuvara, Trandafir G. Djuvara (născut în 1856) pe motiv că este trimis la un congres european al literaților, găsind că este nepotrivit ca un politician liberal, grec, din anturajul lui C. A. Rosetti și al ziarului Românul – să-i reprezinte pe scriitorii români (poetul este nedrept cu Trandafir Giuvara, pentru că acesta va scoate câteva  volume de poezii, va conduce revista Ateneul Român; dar la fel și istoria literaturii române este nedreaptă, pentru că  nu-i reține numele – nici lui, nici fratelui mai mic; – această coincidență neînsemnând, desigur, că istoria respectivă în toate avatarurile ei ar fi…eminesciană).
Iată, pe scurt, „complexul Al. G. Djuvara” în eminescologie – și reținem: Marin Bucur în 1985 nu citează discuțiile Constant Ionescu-Ion Crețu din 1961, Gh. Calotă în 1987 nu-l citează pe Marin Bucur, Ionel I. Oprișan și Theodor Vârgolici nu amintesc tema nici în treacăt, Zamfir Bălan în 2003 face a treia întocmire pripită a monumentului său comemorativ – și tot ce se petrece după Marin Bucur are drept cauză majoră omisiunea din monumentala Bibliografie Mihai Eminescu din 1999. Este efectul discontinuității informației, care erodează mai ales întreprinderile monumentale.

Cu adevărat interesant mi se pare să discutăm cazul poeziei Nu mă înțelegi de M. Eminescu, prezentă în manuscrisul donat Academiei în 1961, pe care Constant Ionescu afirmă că-l deținea Alexandru D. Djuvara de la autor. Ea fusese publicată într-un Album literar, purtând data 15 Martie 1886, scos la București (la pp. 9-10, în chenar elegant, cu letrină și vignetă, fiind datată 1879, sub numele autorului). Împrejurările în care a ajuns poezia eminesciană în acest album, într-o perioadă când poetul era scos din viața publică,  au frământat mințile multor eminescologi – fără a se putea da un răspuns. Dacă Perpessicius ar fi cunoscut momentul Al. G. Djuvara în viața operei lui Eminescu ar fi putut, probabil, trage o concluzie mai apăsată (timpul este decalat: Perpessicius scrie în 1944 – donația lui Constant Ionescu se face în 1961). Pe scurt, acest Album literar conține  și câteva poezii și cugetări de Alexandru Macedonski; se pare chiar că iese din inițiativa Societății Literatorul pentru că are mai multe semnături ale membrilor acestei Societăți : V. A. Urechia,  Delavrancea, Th. Șerbănescu. Impresia pe care ți-o lasă consultându-l este aceea că aici și acum se încearcă o reconciliere între Eminescu și Macedonski – sub auspicii tutelare: se mai publică însemnări de Regina Elisabeta și, în chip de cugetare mai largă,  un fragment din Poeți și critici de Titu Maiorescu – exact acel fragment în care nu se acceptă ca poeții între ei să fie și critici.   Vorbind, însă, de împăcare, acceptare împreună etc. – gândul ne poartă aproape automat către studiul lui Marin Bucur din 1985 unde Alexandru G. Djuvara este prezentat insistent ca o punte de legătură între maeștri,  fiind mai întâi prieten și lăudător al lui Macedonski căruia îi recunoaște talentul dar îi moderează excesul „laudei de sine”, iar apoi prieten și lăudător fără rezerve al lui Eminescu. Marin Bucur mai citează studiul critic al lui Alexandru G. Djuvara Idealism și naturalism, din 1883, arătând că autorul este un mare admirator, la noi, și al lui Emile Zola, pe care-l acceptă ca inovator împreună / alături cu  tradiționalismul vremii –  or, și aici vedem aceeași tendință împăciuitoristă: în polemica din aprilie 1882 cu grupul de la Literatorul, Eminescu le reproșează acestor tineri tocmai zolismul, pe care (ca și Titu Maiorescu, de altfel) îl respinge categoric. Tânărul Al. G. Djuvara acceptă și poezia lui Eminescu – și pe aceea a lui Macedonski, și tradiționalismul – și zolismul: această poziție, una dintre puținele sinteze din epocă, trebuie consemnată – iar studiul critic amintit ar merita nu numai comentarea în dicționarele de idei literare, dar și reeditarea.   Ca scenariu de istorie literară, se prefigurează posibilitatea ca textul poeziei Nu mă înțelegi de M. Eminescu să fi fost dat pentru publicare în Albumul literar de către Alexandru G. Djuvara care-l deținea de la autor probabil de prin 1880 (poezia este datată 1879) – și care considera că astfel pot fi împăcați, întru operă, fiind puși alături, maeștrii momentului. Trebuiesc verificate, în acest Album, acele cugetări sau eseuri nesemnate – în speranța că ceva aparține în propriu chiar tânărului brăilean. Această ipoteză de lucru ar fi putut fi urmărită de către Perpessicius dacă ar fi cunoscut subiectul, putea fi urmărită de către Ion Crețu care cunoștea subiectul dar în anii ’60 avea, și el, acces limitat la condei – și mai mult ca sigur este urmărită tacit de către Marin Bucur care știe bine polemica lui Eminescu pe tema naturalismului dar se complace (ori este ținut) în simple aluzii. Desigur, nu știu dacă ipotezele de lucru sunt acceptate ca metodă într-un domeniu atât de… pozitivist  cum este, încă, istoria literară; eu le urmez frecvent acolo unde linia documentară (mi) se întrerupe brusc. Ce faci, în fond, în viața reală, atunci când mergi pe firul unui șuvoi puternic, bogat – și vezi că la un moment dat se pierde în pământ?  Grecii cei vechi dau exemplul unui fluviu care se pierde în câmpie, undeva prin Thesalia – și  apa reapare într-o fântână undeva prin… Sicilia (obiecte puse în apa fluviului apar accolo). Este un exemplu fericit când natura îl luminează pe om. În situații curente, însă, trebuie să cauți insistent acolo unde se pierde  izvorul. Or, în cazul lui Alexandru G. Djuvara… informația se pierde în opera sa: acolo trebuie căutată continuarea. Iar relația sa cu poetul trebuie căutată prin 1880; – și trebuie mai întâi clarificată legătura cu Brăila a lui Mihai Eminescu. În linii generale, știm azi, datorită scrisorilor mai ales, că familia Eminovicenilor stabilise în 1880 relații strânse cu socrii lui Matei Eminescu, ofițerul, îndrăgostit de Matilda Iosefescu, profesoară în urbe, veche cunoștință a Veronicăi Micle („o cunosc foarte bine, a petrecut mai multe vacanțe la mine”, îi scrie Veronica, vezi ed. cit., p. 423), Matei urmând să se căsătorească în primăvara acestui an cu ea (la 6 februarie a avut loc cununia civilă, și, pentru că era Postul Paștelor, cununia religioasă se va oficia abia în Duminica Tomii). În februarie 1880 Gheorghe Eminovici și Hanrietta au stat  la Brăila, cum îi scrie Veronica Micle poetului la 8 februarie: „Bătrânul asemenea a fost la Brăila și a stat 15 zile la Matilda Iosefescu, numele fiitoarei nurori, și a rămas așa de încântat de ea încât după ce s-a întors i-a făcut poezii și i le-a trimis. Harieta zicea că erau niște prostii extraordinare. Bătrânul zicea: Pe vremea mea așa versuri erau foarte bune” (Ed. Cit. p. 432). Avem mărturia lui Eminescu însuși din 10 martie 1880: „A sosit frate-meu la București, amorezat lulea și solicitând permutarea în regimentul de dorobanți ai Brăilei pentru ca să se statornicească alături de viitoarea sa soție, D-na Matilda Iosefescu. Cununia va avea loc în Duminica Tomii”  (Ed. Cit. p. 107). Căsătoria aceasta durează 10 ani, desfăcându-se prin divorț pe care soțul îl cere de la Mizil, unde se mutase între timp (nu se știe când) de la Brăila. Un timp bun, însă, Matei Eminovici a funcționat ca ofițer și a locuit în Brăila. Poetul nu poate veni la nunta lui – dar vizite ulterioare sunt mai mult decât posibile. Eminescu nu putea face lunga sa excursie prin Dobrogea, de-a lungul Dunării, din luna iunie 1882, fără un ajutor logistic – și este foarte natural să considerăm că fratele său i-a pus la dispoziție  cel puțin un cal și o șaretă – și i-a înlesnit găzduirea pe la pichetele militare din zonă. Există, astfel, cel puțin teoretic, posibilitatea ca poetul să-l fi cunoscut personal pe tânărul liberal macedonskian Al. G. Djuvara din Brăila.
Din punct de vedere filologic, m-a interesat Luceafărul publicat în ziarul ,,Dunărea” din Brăila pentru stabilirea unui text cât mai apropiat de voința ultimă a autorului, a lui Mihai Eminescu. Se spune, îndeobște, că Luceafărul a circulat în două versiuni tipărite, cea din ,,Almanahul România Jună”, aprilie 1883 (poemul a fost trimis aici de Eminescu) și cea din Ediția Maiorescu, decembrie 1883, mai scurtă și cu unele reformulări. Adevărul acesta este cât se poate de parțial. Luceafărul eminescian circulă, de fapt, în atâtea versiuni câți editori a avut poemul de-a lungul timpului; este o horbotă de forme multiplicate sau reduse de la ediție la ediție. Cei care dau dreptate textului stabilit de Titu Maiorescu acuză, de obicei, intervenții la nivelul redacției pe textul din ,,Almanah”. Fără a intra în amănunte, constat că ,,Almanahul” are un martor foarte fidel în retipărirea din ziarul ,,Dunărea” de la 25 iulie 1883. Celălalt martor, ,,Convorbirile literare”, care vor relua Luceafărul la 1 august 1883 (cu nota: După Almanahul Societății „România Jună”) intervine mai des în text schimbând cuvinte și unele virgule. ,,Dunărea” atestă, prin preluarea textului tale quale, că anumite forme din ,,Almanah” – unele, foarte importante – erau înțelese ca atare, deci au sens ca atare. Nu dau, aici, decât două exemple (în ediția mea le-am consemnat, cred, pe toate).
 Mai întâi versurile din strofa 48: „– Ce voiu? Aș vrea să nu mai stai / Pe gânduri tot de una” – din ,,Almanah”, devin (al doilea vers) în ,,Convorbiri literare” Pe gânduri totdeauna La fel în edițiile Maiorescu și în cele actuale. În ,,Dunărea”, însă, se păstrează: „tot de una” (în scurta sa notă de observații filologice de la sfârșitul articolului, Marin Bucur consideră că ,,Dunărea” muntenizează: iată că aici n-a muntenizat deloc). Or, sensurile sunt diferite, iar în ,,Almanah – Dunărea” Cătălin vrea să spună că fata stă pe gânduri tot de una (singură), se gândește la un singur lucru, stă bătută de un gând. Simțul limbii spune că trebuie păstrat acest sens – celălalt, totdeauna pe gânduri, fiind o formație cultă. Dacă un cititor din epocă a înțeles așa, înseamnă că are sens așa.  O discuție mai largă necesită în strofa 74 versul : „Reia-mi al nemurii nimb” din ,,Almanah” rămâne așa numai în ,,Dunărea”, ,,Convorbirile” și celelalte ediții având „Reia-mi al nemuririi nimb” – motivându-se, probabil, că este greșeală de tipar în prima tipărire. Ca să fie, însă, greșeală de tipar, ar fi trebuit să cadă o singură literă – ori, în nemurii față de nemuririi diferența este de două litere. Marin Bucur comentează într-o paranteză: „formă foarte frumoasă, de altminteri, de la infinitivul scurt, dar nu există în manuscris”. E drept, niciun manuscris eminescian nu atestă nemurie, nemurii (Ion Creangă are „căci trăind și nemurind”, nemurie mai înseamnă, în limba veche, neamuri multe) – dar, într-un poem filosofic, cuvintele au sensul și importanța lor. Putem presupune că Eminescu face, aici, dubletul nemurire-nemurie. Ce înseamnă, în fond, nemurire? – A nu muri, dar, în sistemul poetic/filosofic eminescian, a fi nemuritor în interiorul unei vecinicii – condiția Zburătorului din Călin, a Magului din Strigoii, etc. Luceafărul nu repetă, însă, aceste situații anterioare – ci mută ideea mai sus, între zei. Acolo, după ce o vecie/vecinicie se stinge (vezi Satira I) toate astrele mici dispar – dar „planeții toți îngheață și s-azvârl rebeli în spaț/ Ei, din frăele luminii, și ai soarelui, scăpați”. Vecia/vecinicia următoare se naște nu din nimic, ci în jurul, pe baza acestor puncte fixe, cardines mundi, pe care Demiurg le aduce iarăși sub cuvânt, sub înțelepciune. În Luceafărul: „Cere-mi – cuvântul meu de ’ntâi,/ Să-ți dau înțelepciune?”. Și mai apăsat: „Tu ești din forma cea de ’ntâi” (se consideră că versul este recreat de Titu Maiorescu pentru că apare numai în edițiile sale – și pentru că nu este atestată în manuscrisele eminesciene – dar conține tocmai această idee, eminesciană prin excelență). Hyperion are, așadar, mai mult decât nemurire – are nemurie, adică nu se implică în ciclul „viață-moarte”, nu intră în vecinicie, este un „hyper – ion”, merge pe deasupra acestui cerc. Când spune, în acea vorbire interioară (pe care numai punctuația originară, din ,,Almanah” – ,,Dunărea” – ,,Convorbiri literare” o explică): „Tu-mi cei chiar nemurirea mea/ În schimb pe-o sărutare” – Hyperion înțelege că are posibilitatea să devină nemuritor într-o vecinicie, într-o oară / oră (cosmică) de iubire, că fata vrea să-l aibă ca Zburător lângă ea, ca ea – și pentru aceasta merge la Părintele Ceresc și-și cere anularea nemurii. Ca să aibă această nemurire limitată el trebuie să renunțe la nemuria absolută. În fond, ce va face el dacă va coborî pe pământ? Va putea fi cu adevărat muritor ca mine, adică om în toată puterea cuvântului? Este Călin…om? Este Magul? Nicidecum! Va avea condiția duhului rătăcitor într-o vecie. Tu-mi ceri nemurirea nu înseamnă altceva decât tu îmi ceri să fiu nemuritor între voi, oamenii. Punctuația în sursele prime ale poemului este aceasta: „Da mă voiu naște din păcat,/Primind o altă lege / Cu vecinicia sunt legat,/ Ci voiu să mă dezlege.” Aici propoziția de comentat este „Primind o altă lege sunt legat cu vecinicia”. Noi avem, după Maiorescu, acest discurs romantic-cavaleresc: „Da, mă voi naște din păcat,/ Primind o altă lege./ Cu vecinicia sunt legat / Ci voi să mă dezlege.” În textul originar nu este o afirmație, un „Da” hotărât – ci un Da pentru Dar (pe care-l regăsim mai jos: Da ce vrei, mări Cătălin…, etc.), o discuție interioară a lui Hyperion pe tema „nașterii din păcat” care pentru el înseamnă intrarea în lumea duhurilor. Se poate discuta, desigur, mult despre punctuația eminesciană din Luceafărul și celelalte poeme. Din fericire, textul-martor din „Dunărea” arată că primul text, cel din „Almanahul România Jună”, era înțeles în punctuația și cu termenii-cheie ai lui – ceea ce atestă un lucru foarte important, de luat în seamă: voința auctorială.
La o eventuală reeditare a acestui text brăilean este neapărat nevoie să se țină cont de punctuația și formele din ziar. Eventual, să se facă o ediție anastatică, o fotocopiere. Astfel se va înțelege mai bine rolul lui Alexandru G. Djuvara în difuzarea și păstrarea lui Eminescu așa cum a fost.
„Complexul Dalila” în viața și opera lui Eminescu
Interesantă devine deținerea manuscrisului Dalilei de către același Al. G. Djuvara. Memoria comună (N. Pătrașcu) acreditează ideea după care Cleopatra Leca Poenaru i-ar fi încredințat, spre senectute, un pachet cu scrisori (dar, desigur, și cu alte manuscrise)  de la Eminescu – aceluiași Al. G. Djuvara. Arhivele tac deocamdată. 
E oțios să ne întrebăm ce ar conține acele scrisori? „Negociem.” Dacă Al. G. Djuvara  le-a deținut împreună cu ultima copie a Dalilei, poemul dedicat tot Cleopatrei Leca Poenaru, se poate presupune că este asemănătoare ciornelor din manuscrisele poetului: reproșuri, chiar insulte către dama care a refuzat să-l primească în „crailâcuri”. Dacă el deține poemul de la autor  și scrisorile de la destinatară – presupunerea ar fi că Eminescu se justifică, îl ia într-un fel ca martor al amorului refuzat, știind, să zicem (fiind avizat), că ea i se confesase brăileanului, se justificase – verbal, sau prin acest gest al înmânării scrisorilor deținute. Se repetă, în situația aceasta, scenariul pus o dată în viața lui Mihai Eminescu  în 1881, când Veronica Micle, adânc atinsă în orgoliul ei feminin, îi scria poetului scrisoare după scrisoare mai grea, culminând cu aceasta, nedatată dar cert din anul despărțirii lor: „…Ca șacalul în pustie am gemut și am suspinat singură asupra relelor pa care mi le-ai făcut Dta, și astăzi toate acele simțiri s-au prefăcut într-un singur gând cu o singură dorință: dorul unei răzbunări tot atât de puternice și vindicative ca nenorocirea pe care mi-ați făcut-o D-voastră în acord cu Mite Kremnitz, pe care mi-ai descris-o că e odalisca lui Maiorescu, asupra lui Maiorescu și mai cu seamă asupra D-tale. Eu nu voi face nimic alta decât voi publica din vorbă în vorbă descrierea pe care mi-ai făcut-o despre faimosul cerc literar din București sub titlul „Haremul lui Jupiter sau misterele unui cerc literar”. E trist că Dta vei fi victima încrederii ce ai avut în mine, vei purta însă consecvențele după cum am purtat și eu  consecvențele de mii de ori mai fatale ale încrederii ce am pus în Dta și cuvântul Dtale.  Eu, oricare ar fi urmările ce ar atrage după sine publicarea care o voi face, nu am nimic de pierdut, din contra, totul de câștigat, căci am afirmarea Dtale prin două scrisori cum că într-adevăr ați avut nefericirea a-mi face acele destăinuiri, prin urmare dacă vor fi urmări de calomnie, nu eu voi fi calomniatoarea, ci acel care mi-a comunicat acele frumoase lucruri. Am jurat cu foc și amar resbunare, și voi lucra din răsputeri să-mi ating scopul  după cum Vi l-ați atins Dvoastră el Companie….” (Ed. Cit., p. 482) Veronica Micle îi dă, se pare, acel manuscris despre Haremul lui Jupiter, sau acele scrisori, lui I. L. Caragiale ca să le publice – dar acesta are tactul să le păstreze (nu le înapoiază nici lui Eminescu după ce, în1882, el se împacă în fine cu Veronica  – și primul lucru la care se gândește este cum să ia înapoi scrisorile ”de la grec”).  Acest scenariu fiind o dată scris în viața lui Eminescu, el ar fi urmat să se repete, iată, cu un alt grec, de data asta „eis ten Brailan” – scenaristul fiind dama cu nume egiptean, Cleopatra. Neștiind ce conțin acele scrisori, noi semnalăm, desigur, doar coincidențele. Oricum, „mobilul crimei”, ca să judecăm polițienist, devine vizibil: Cleopatra Leca Poenaru ajunge să fie cunoscută prin Dalila, prin zvon public, etc. În Epoca ilustrată, să ținem minte, se publică un text pe care  acum îl  cunoaștem (s-a descoperit, în fine, revista). E altul decât cel deținut de Al. G. Djuvara (și donat în 1961 Academiei) – și, deci, nu  acesta l-a dat spre publicare Epocii ilustrate din 1886 (că doar n-o fi avut două manuscrise eminesciene diferite). Lucrul merită atenție, și iată de ce. La 15 martie 1866 apare Albumul literar  cu poezia Nu mă înțelegi adusă, mai mult ca sigur, de Djuvara. Albumul este foarte rar, o publicație aproape confidențială, lui Ibrăileanu i-a trebuit un an de zile să-l găsească după mut timp: printr-o „strategie specială” cum spune criticul, a ieșit la iveală în biblioteca de la Galați a lui V. A. Urechia – păstrat aici, probabil, pentru că și acesta avea un text publicat în el. Dalila apăruse în Epoca ilustrată, la 1 ianuarie 1886, cu două luni înainte așadar, tot într-o publicație rară, scoasă de ziarul Epoca pentru anul nou 1886, al cărui program este anunțat în ziar. Printre colaboratori: Eminescu, Delavrancea și Titu Maiorescu, nume ce apar și în Album. Dalila se mai publică, însă, și în Fântâna Blandusiei, Nr.10, 3-10 decembrie 1889,  unde se spune că autograful îi aparține lui Al. Tălășescu (este medicul care a încercat să facă analiza anatomică a creierului lui Eminescu, împreună cu G. Marinescu – acesta din urmă, colaborator din când în când al Fântânei Blandusiei). Perpessicius presupune că numele lui trebuie avut în vedere pentru cele două poeme eminesciene apărute în presă în 1886 și 1889 – dar e puțin probabil ca Al. Tălășescu să-l fi cunoscut pe poet în 1886: avea 23 de ani, abia terminase medicina, – iar Eminescu se afla tocmai în Moldova, ba chiar la Cernăuți și Suceava, în Bucovina). Asta încă n-ar fi nimic, dar la 1 februarie 1890 Dalila se publică și în Convorbiri literare, cu notița lui Titu Maiorescu. V. G. Morțun o cuprinde, de asemenea, în ediția sa din 1890. Peste tot, redactări diferite: trei publicări, trei manuscrise eminesciene (Morțun, al patrulea, spune c-a preluat-o din Albumul literar). Este posibil să fi existat mai multe copii făcute de  Eminescu însuși și oferite cui și cui. Obiceiul  exista în epocă, poetul oferă copii ale poeziilor sale și Mitei Kremnittz, și familiei regale (acolo, prin Titu Maiorescu, cel care i le cere) – și, desigur, Veronicăi. Veronica Micle oferă copii ale unei poezii spectatorilor dintr-un teatru bucureștean. Erau un fel de foi volante de autor, scrise și răs-scrise sau – când se va inventa procedeul – multiplicate. Oricum, nu cred că suntem prea departe de adevăr dacă spunem că am dat peste o zonă fierbinte din biografia lui Eminescu: „complexul Dalila – Cleopatra”.  Faptele se cunoșteau și se comentau public, ceva din asta răzbate și în amintirile lui Titu Maiorescu ori ale Mitei Kremnitz;  episodul a fost îngropat în memoria apropiaților – desigur, din delicatețe.     D. C. Popescu – Cadem a ridicat un colț al feței de masă: ar trebui instaurat un climat de cercetare  mai corect, ca să zicem așa, inclusiv cu identificarea punctelor ce nu pot fi soluționate – dar și cu ridicarea din tăcere a acelor voci, sau numai șoapte, care au fost astupate forțat.
Acest tur de forță printre informații fișate s-ar putea să deranjeze ori să ne arate ca îmbâcsit de date prăfuite; n-am vrut altceva decât să se vadă cum în toate părțile biografia, dar și opera lui Eminescu, stau pe fundături, lipsuri ori și interpretări trunchiate; cum se construiește cu, și pe goluri de informație.   N. Georgescu(1) Biblioteca Academiei R.S. România: Bibliografia Mihai Eminescu, I. Editura Academiei, 1976. Numeroasele omisiuni (semnalate și la sesiunile științifice pe teme de biblioteconomie), tematismul excesiv, selecția severă a publicațiilor periodice consultate – vor face ca această bibliografie să se reia tot la Biblioteca Academiei, cu un colectiv mai lărgit de bibliotecari. Inexplicabil, semnalarea lui Marin Bucur n-a fost luată în seamă. Nu sunt excluse nici relațiile personale ale lui cu instituția (era un cercetător cam incomod, mereu nemulțumit de ceva, deschizător de drumuri în multe domenii, dar slab sau chiar rău continuator). (2) Biblioteca Academiei Române. M. Eminescu: Opere. XVIII. Bibliografie, I. (1866-1938). Editura Academiei Române, 1999, 1236 pagini. Din lista de publicații prospectate lipsește, aici, ziarul ,,Dunărea”, Brăila (prezent în colecțiile Bibliotecii Academiei la cota P. IV 1164, unde l-a găsit și studiat Marin Bucur). Lipsa este cu atât mai curioasă cu cât autorul acestor rânduri, coautor la Bibliografie, a făcut semnalările la timp, încă în 1985, când apărea vol. VI din Caietele Mihai Eminescu (unde și noi avem un studiu). Poate tocmai de aceea aceste semnalări, ca și altele de același fel, au fost păstrate deoparte ca să se aibă în vedere în mod deosebit – iar apoi pierdute în bloc. Despre modul în care s-a lucrat la această bibliografie – și, mai ales, despre modul cum s-a îmbinat la final materialul, cu acest tematism excesiv ieșit din imperativul Direcției Bibliotecii de a reduce spațiul tipografic și a prezenta o lucrare strict pentru specialiști, fără informații prea epice – am mai avut ocazia să scriu, vezi N. Georgescu: Un an din viața lui Eminescu, Editura Floare albastră, 2006, p.213-232.  (3) Corpusul receptării critice a operei lui M. Eminescu. Ediție critică de I. Oprișan și Theodor Vârgolici. Editura Saeculum I.O., 2002- 2009. Numele lui Al. G. Djuvara lipsește din indici, vezi vol. 10 (2007), p. 333 squ (Indice general de nume vol. I-IX) – indiciu cât se poate de clar că s-a mers după Bibliografia Mihai Eminescu, aceasta s-a desfășurat. Cu observația că textele sunt aduse la normele ortografice actuale, iar citatele din M. Eminescu, la textul definitiv stabilit de Perpessicius în 1964 (ortografie și punctuație).  5. Consultăm: Mihai Eminescu: Luceafărul. Ediția a treia, revăzută. Ediție îngrijită de Zamfir Bălan. Editura Istros Muzeul Brăilei, Brăila, 2002, informează ActiveNews.

Pe același subiect

Join the Discussion

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top