Analistul Cozmin Gușă: Provocări strategice. Război în Ucraina (1)

Romania Info este cenzurat pe unele rețele de socializare. Pentru a rămâne în contact cu noi și a ne putea urmări necenzurat, ne găsiți aici:

romaniainfo.ro / romaniainfo.com / MeWe / Minds / Gab / VKontakte / Clouthub / Rumble


Provocări strategice fundamentale

Evoluții și riscuri pentru România în domeniul securității de la Marea Baltică la Marea Neagră (I)

Uniunea Europeană și NATO se confruntă cu o situație din ce în ce mai incertă și complexă la granițele lor de est și sud-est. În Ucraina, ceea ce UE a definit strategic și în mod tradițional ca fiind „vecinătatea sa comună” cu Rusia și pentru NATO ca fiind „flancul estic”, Rusia contrabaleansează printr-o postură militară din ce în ce mai asertivă în sensul apăririi intereselor sale directe, atât teritoriale, de securitate și mai ales economice.

De aceea analiștii doresc să înțeleagă dacă viitorul conflict militar deschis, pe care actualul președinte ucrainean Zelensky  îl pregătește, are sau nu caracteristicile istorice ale unui război fondator al unei noi statalități kievene. Va trebuie să înțelegem dacă acest proces istoric, care se îndreaptă vizibil și rapid spre un deznodămînd fratricid (deci sângeros), va aduce beneficiul unei Ucraine stabilizate și gata să devină membru de drept și de fapt al comunității europene sau  ne aflăm în fața unei simple ambiții geo-politice a Washingtonului alăturată, de data aceasta natural, necesarului de supremație a aristocrației centralizatoare și birocratice de la Bruxelles.

Indiferent de situatie, ceea ce președintele Volodymyr Zelensky dorește reprezinta un pariu pe cât de periculos pentru implicațiile sale europene în general și cele est europene în particular, devenind de-a dreptul iresponsabil din partea Bruxelles dacă fondarea noii Europe de la Atlantic până la Urali, integrate post pandemic prin șoc militarizat, va implica reducerea umilitoare a Moscovei la statut de vecinătate minoră a noului imperiu european. Napoleon și Hitler au incercat acest lucru, fiecare la timpul său, uzând de resursele europene desenate de ambițiile lor deșarte, ca astăzi să plătim aceste aroganțe imperiale a centrului european la adresa Rusiei.

Pentru Kiev cât și pentru Bruxelles pare a fi vorba de războaie fondatoare. Fiecare dorește să își confirme propria putere, să și-o legitimizeze, devenind astfel actori ai noii globalități post pandemice. Dacă Ucraina are nevoie de ștergerea crimei originare din celebra insurecție naționalist extremistă “Revoluția demnității” (2014), pentru conducerea centralizată europeană de la Bruxelles se pare că este vorba de primul conflict armat cu șanse de suces (avand în vedere sprijinul clar al actualei administrații Biden pentru revenirea – ironie amară a istoriei – la granițele ucrainiene ordonate de Stalin si Khrushchev), care să îi ofere legitimitatea atât demult clamată și niciodată justificată de vre-un vot democratic real. Reamintim că insurecția așa zis pro europeană din piața Maidan a fost provocată de legile naționalist extremiste aprobate de către parlamentul de la Kiev împotriva tuturor minorităților naționale din Ucraina, prin interzicerea practic a folosirii altor limbi decât cea ucraineană pe întreg teritoriul național, care a dus la alegerea unui guvern pro rus. Această guvernare rusofonă a refuzat șantajul geo-economic impus de negocierile de integrare în UE a statului ucrainean. Renunțarea la aceasta integrare a fost pusă pe umerii guvernului pro rus de la Kiev (s-a dovedit a fi fost o manipulare grosolană din partea celor de la Bruxelles). Mișcarea insurecțională a fost extrem de bine organizată de naționaliștii ucrainieni, de-a lungul unei lungi perioade de timp din octombrie 2013 până în februarie 2014 și nu a fost niciodată pedepsită pentru crimele pe care le-a permis, transmise în direct de televizoare incandescente ale democrațiilor europene. Desigur că nici astăzi nu au fost indentificați luneștii care au făcut un măcel în celebra piață, dar efectul acelei crime fondatoare a noului naționalism ucrainean a dus la destructurarea statului și disparitia fizică a oricărei forme de control statal asupra unor părți importante din teritoriu. Mafia, traficul de arme, tranzitul masiv de droguri dinspre Afganistan către Europa de Vest și în sens invers dinspre America Latină către China, via Mongolia, traficul de carne vie (care are o latură ce se desfăsoară prin Moldova și România), execuțiile extrajudiciare zilnice, atomizarea teritorială și permeabilitatea granițelor sale, sunt doar câteva elemente din lungul șir de fenomene criminale distructive care au înlocuit statul ucrainean și autoritatea sa. Nici unul dintre președinții post Maidan, care s-au succedat la Kiev, nu a reușit să oprească disoluția statului ucrainean și dispariția autorității legii. Ca atare, astăzi când vorbim, statul ucrainean este un stat eșuat, măcinat nu numai de corupție internă sau externă, dar și de xenofobie, antisemitism instituțional, nationalism gregar oricând capabil să deslănțuie crime de masă, mafie și dezechilibre de legislație care fac practic imposibilă revenirea ori la starea veche de autoritate sovietică  ori la o arhitectură noua de integrare în structurile europene actuale. Această stare de dezechilibru major la granița cu Uniunea Europeană și la doar mica distanță de expansiunea NATO spre Asia (căci aici este jocul NATO și nu altul) produce nu numai discomfort puterilor lumii, dar permite tot felul de jocuri politicianiste ieftine cum a fost cel al fostei administrații Trump, care aproape a aruncat în aer SUA cu acuzațiile fabricate de ucrainieni care, în realitatea erau agenți ai Rusiei, la adresa actualului președinte Biden și familiei sale.

Pornind de la aceste definiții și enunțuri, vom încerca să analizăm graba cu care Kievul se pregătește de război cu Rusia, folosindu-se naționalist și violent de sentimentele anti rusești al ucrainienilor din partea vestică a țării care trăiesc sub influența culturală și ideologică iliberală și profund nocivă ale dreptei religioase poloneze și obsesiilor  rasial periculoase anti rusești provenite din spațiul Baltic. Vom încerca să analizăm momentele definitorii ale unei politici ucrainiene confuze, deseori corupte sau ineficiente față de puterile central europene precum și efectele grave pe care aceste politici le au asupra Bucureștilor. Căci fără a ne ascunde după degete, un conflict dintre Ucraina și Rusia, în care România va fi implicată cu sau fără voie prin apartenența sa la NATO și, mai ales, prin parteneriatul său strategic de securitate cu SUA, va avea efecte atât imediate cât și de lungă durată asupra evoluției sale europene și de putere la Marea Neagră.

Politic, geo-economic, strategic sau simplu militar, contextul Mării Baltice și regiunea Mării Negre diferă atît ca expresie a intereselor europene cât și ca model de expansiune militară al NATO în vecinătatea imediată a Rusiei. Deși ne-am fi așteptat astfel la o diferențiere a acțiunile Rusiei în ambele spații, observăm un fenomen foarte interesant. Moscova de astăzi, capitala unei Rusia născute din colapsul sovietic, are aceeași abordare comună și aceeași strategie, așa cum a avut-o din timpul țarismului, perfectată de către Uniunea Sovietică. Viziunea comună asupra celor doua spații, Baltica și Marea Neagră a fost oficializată prin doctrina de securitate concepută de către  generalul Gherasimov, actualul șef al Marelui Stat Major ar forțelor armate ruse. Ofițer de tancuri, născut în mijlocul fostei republici sovietice tătare și locuitor al celui de-al doilea oraș ca mărime din Rusia, Kazan, generalul de armată Gherasimov preia comanda statului major rus la momentul în care  acesta era măcinat de o decădere națională și internațională a imaginii sale. Ca să înțelegm exact filozofia militară a lui Gherasimov trebuie sa subliniem că în profilul său de comandat apar atât funcții militare de răspundere în spațiul Baltic, cât și în cel caucazian (participă la cel de-al doilea război din Cecenia) sau comandă de integrare strategică în spațiul vestic. Va avea o experiență de comandat militar în armata de aer și desigur va fi cel care va reface capacitatea de supraputere nucleară a Rusiei. Gherasimov este un general care se identifică cu linia marilor militari ai Rusiei, de altfel toate școlile militare pe care le-a absolvit începând de la 14 ani vor purta numele unui Koutuzov, Souvorov sau Malinovsky. Este generația completă a Uniunii Sovietice. El este produsul militar sovietic al lumii bipolare dominate de către războiul rece cu SUA. Gherasimov reprezintă ceea ce este mai bun astăzi în casta militară a Rusiei. Disciplinat, ordonat, obsesiv în acuratețea ordinelor, strateg atât la nivel celular cât și la nivel macro, generalul Gherasimov este apărătorul măreției armatei ruse, implicit al mărețeiei națiunii ruse. Este din Kazan, al foilea oraș fondator al statilității ruse. Are gandirea statală și proiecția militară a puterii naționale. Adică este un om cu care nimeni nu joacă democrația de tip Maidan sau de sorginte Bruxelles. Mai mult este generalul căruia nu I se poate impune teatrul absurd al naționalismului ucrainean gregar, sub falsul patent al integrării europene.

Pentru orice profiler, este clar că acest general cunoaște la perfecție atât teritoriul căt și tehnica. Înțelege atât puterea cât și slabiciunea militară a Rusiei. Un general care, cu meticulozitate și perfectă co-orodonare a readus Crimeea sub autoritatea Kremlinului, dislocând nu numai Ucraina ca stat din matca puterii sale europene moștenite de la dictatul stalinian, dar provocând un cutremur regional pentru NATO.  Cu un astfel de general, Kievul pare să dorească a face război!

Conceptul de securitate integrat promovat de către Gherasimov vizează transformarea ordinii europene de securitate prin menținerea la același nivel a nivelului de influență militară și de calitate a tehnicii militare a Rusiei. În traducere liberă, menținerea ca putere europeană principală a Rusiei. Că vorbim de tancuri, infanterie, marina sau spațiu, Gherasimov va produce un adevărat șoc când va permite utilizarea, pentru prima data în istoria militară a următorului concept: ”Rusia poate exista fără lume, dar nu va exista o lume fără Rusia”. Fraza este pe cât de revelatoare pentru maximalismul său militar căt și pentru soluția de securitate pe care o preupune. Într-o lume aflată în permanenta mișcare și reconstrucție, nimic din ceea ce intereseaza Rusia nu va fi decis, de către nimeni, altfel decât cu acordul Moscovei, iar armata rusă este garantul permanent și gata oricând de acțiune al acestei voințe naționale. Misiunea națională astfel identificată, generalului Gherasimov i-a revenit rolul de a asigura tehnologia punerii ei în practică. Și prima decizii strategică a militarului Gherasimov a fost să stabilizeze armata în ansamblul ei, marcând locul ei fizic atât în interiorul granițelor Rusiei cât și pe harta europeană sau globală. Această stabilizare a fost cheia succesului fundamental al reformelor care au reclădit imaginea de putere militară globală a Rusiei.

Ca atare, co-ordonarea politicilor militare a devenit un proces atît de centralizat încât  Kremlinul are astăzi proiecte de răspuns aproape identice pentru cele doua spații care ne interesează – Baltica și Marea Neagră. Zona Baltică este teren comun de interes pentru ambele entități, UE și NATO iar Marea Neagră devine din ce în ce mai mult un spațiu de interes eminamente american, desigur cu o extensie NATO datorită influenței pe care SUA o au asupra alianței nord atlantice. Ca urmare a acestei stări de fapt Rusia va unifica elementele sale de autoritate militare, în primul rând pacificând Caucazul prin războaie succesive, imersându-se în războiul din Siria și dezvoltînd singura sa baza tehnco-militară de la Tartus pentru marina sa din Mediterana. În paralel și cu o atenție permanenta asupra evoluției sentimentelor extremist anti rusești la vecinii săi europeni, a întărit permanent cele două puncte geostrategice cruciale în relația sa cu UE și NATO, Kaliningrad și Crimeea. Rusia va dezvolta, prin modernizare accelarată a tehnicii militare prezente local, atât regiunea Kaliningrad cât și nou căștigata peninsula a Crimeii. Astăzi practic, fără un sacrificiu uman și material pe care nimeni din UE și absolut nici un membru al NATO nu dorește să îl plătească, cei doi piloni ruși în relatie directă cu UE și NATO sunt practic inexpugnabili. De aceea o primă concluzie este că devine o iluzie periculoasă obsesia apărării granițelor staliniste ale unei Ucraine eșuate, prin provocarea unui nou război al Crimeei.

Trebuie înțeleasă astfel importanța critică a celor două teritorii, definite ca elemente centrale al aceleiași strategii de proiecție a puterii militare rusești în dialogul cu NATO și UE, pentru a definii corect amplitudinea și eficiența strategică a proiectului celor Trei Mări. Deși utilizată propagandistic în mod greșit de nepricepuții trimiși de către fostul președinte Trump în Estul Europei, strategia celor trei Mări nu a fost gândită în van. Ea nu s-a bucurat de sprijinul decisiv al celor doua mari puteri fondatoare europene, permițând Poloniei să asume un rol de putere regională peste puterile sale reale sau unor țări Baltice incapabile să își resolve, nici astăzi, problemele interne date de prezența minorităților rusofone care sunt perfect ghetoizate de legi care impun dominația religioasă sau lingvistică, numai democratice sau europene nefiind acestea. Mai mult, deși arhitectura unei linii de comunicații și transport unice care se coboare din Baltică la Marea Neagră este nu numai greșeală de tehnică a răspunsului la expansiunea rusească dar și o eroare serioasă de strategie a proiectării, România este obligată, ca efect al unui conflict cald dintre Ucraina și Rusia să impună strategic ca proiectata construcție de căi de transport militare să înceapă de la Mare Neagră spre Baltică, asigurând Moldova republicană. Această asigurare de securitate este crucială pentru că implică direct stabilitatea Bucureștilor ca pilon oriental atât al NATO cât și direct al SUA  precum și echilibrarea autorității asupra cordonului  ombilical de interese comerciale și de securitate cu Turcia prin Bosfor. Cele Trei Mări nu pot deservi cauza naționalistă a fondării prin război a unui nou stat ucrainean ci trebuie să asigure, prin stabilizarea pentru deceniile următoare a Bucureștilor, aplicarea directă a securității oferite de cele doua blocuri asupra Mărilor Egee si Ionică, teatrul unor permanente și adversariale incidente calde pe tema gazului dintre UE și Ankara. Altfel lăsăm, în numele nașterii prin durere și sânge a unei ipotetcie națiuni europene, la cheremul oricărui supărăcios de la Moscova, stabilitatea orientală a Europei, dezechilibrând și mai mult Turcia și joncțiunea Mediterană a marilor intersecții de interese economice euroasiatice. Cine va exploata perfect aceasta fragilitate obținută de un război fondator pentru Ucraina și birocrația de la Bruxelles, dacă nu China? Adică exact adversarul sistemic al UE și competitor strategic al SUA.

De aceea proiectul celor Trei Mări devine esential (prin prisma masivității doctrinei Gherasimov aflate în contrast vizibil cu imaturitatea adolescentină a puterii de la Kiev, susținută fără discernământ de țări din zona Baltică) în constructia unei reacții reale, răspunzând exclusiv intereselor naționale ale unui stat matur și european cum este România, care are și responsabilitatea unei Moldove republicane aflate astăzi în derivă constituțională și politică, tocmai datorită influențelor nocive ale Moscovei. Răspunsul pe care aceasta înițiativă îl caută trebuie adresat împotriva presiunilor dinamice ale unei Rusii extrem de iritată de intențiile deloc prietenești ale vecinului său ucrainean, nici decum la ajutorarea construcției unei biologii semi-legitimizate naționalist, deci anti european, a unei puteri kievene, care, acum și în viitor, este și va fi fragilă din punct de vedere al normelor europene de stabilitate democratică. Răspunsul recent venit printr-un interviu publicat în presa românească de către actualul șef de misiune diplomatică a SUA la București denotă o lipsa profundă de esență a proiectului atît de bine propagandistic vândut numai acum luni în urmă. Atunci când faci referire la lipsa investiției americane în infrastructura celor Trei Mări dar apelezi la virtuale fonduri europene, fragilizezi imediat poziția României și a Moldovei, efect sperat și dorit de către Moscova. Nu poți să începi echilibrarea pe Marea Neagră cu sprijin pentru politicile iliberale de la Varșovia sau Talin.  A fost și rămâne o vulnerabilitate profundă procesul decomplexat, nediplomatic, personalizat de un limbaj redus ca dicționar și produs de o gândire unică și unilaterală, de provocare a Rusiei și Chinei, în același timp, de pe teritoriul României. Bucurețtiul este, conform normelor celor mai clare ale politicii de securitate americane, aliatului cel mai important de la Marea Neagră după Turcia, Ankara primind și confirmarea menținerii rolului său primordial prin declarații repetate de prietenie și respect. Ca printr-un interviu public să trimiți pe cei care chestionează existența resurselor de sustenabilitate a unei astfel de politici ,exact spre cei care de peste 20 de ani refuză finanțarea ei, pentru analiștii serioți a fost exact o greșeală fundamentală de strategie. A fost o vulnerabilizare a poziției României, în calitatea sa de aliat, prin reducerea așteptărilor românești promovate de către tocmai ambasadorul SUA recent dat afară de noua administrație Biden. România a parcurs etapele maturizării sale europene, cu mari sacrificii, de aceea nu văd de ce ar trebuie sa fie generoasă cu un guvern care astăzi, ca și ieri, refuză dreptul la exprimare în limba maternă a minorității românilor din Chișinău, refuzând dreptul lui Eminescu de a fi publicat sau bisericilor românești de a exista.

Pe de altă parte pentru a fi clar, fără zona sa de est, rusofonă și integrată lingvistic cu Moscova și fără Crimeea statalitatea noii Ucraine nu se poate dezvolta natural, astfel că riscul exploziilor naționalist xenofobe, de extremism, vor deveni cotidian politic si militar la Kiev. Pojghița de gheață pe care patinează elita Ucrainei de astăzi este extrem de subțire iar căderea în infernul unicității ideologice, religioase și naționale a acestui nou stat european va provoca daune iremediabile expansiunii NATO sau UE din Baltică pînă la Marea Neagră. Aflați între doua rele, politica europeană cât și cea americană riscă să aleagă dintre cele două tocmai pe cea care va produce pierderi substanțiale efective și directe pentru exact vecinii Kievului pe care se presupune ca ambele entități le apără.

Iată deci primul palier al pericolului pe care România și Moldova îl au în față, atât în raport cu naționalismul extremist, de dreapta și bine încurajat de forțe naționaliste, iliberale din diverse state vecine cum ar fi Ungaria sau Polonia, acoperit (cum altfel?) de o falsă propagandă a politicilor pro europene și pro americane ale unei puteri kievene derivate din masacrul naționalist din 2014 cât și în raport cu explozia de mânie a unei Rusie care nu va accepta niciodată reîntoarcerea Crimeei la Ucraina. Din momentul izbucnirii jocului periculos care se prefigurează în aceste zile, Chișinăul și Bucureștiul sunt efectiv ținte vii ale unor interese care nu le aparțin și pentru care nu există infrastructură militară, economică, umanitară NATO sau UE de răspuns eficient. De aceea este bine de înțeles profilul fiecărui actor angrenat în acest joc, căci pentru a participa la un război fondator al unei puteri emergente europene și a unei centrilăzri birocratice la Bruxelles, pentru toți analiștii serioși, prețul plătit de ceilalți din jur pare a fi tocmai destructurarea unor echilibre deja existente și bine rodate.

În episodul viitor vom analiza rolul fiecărei forțe angrenate în ceea ce se prefigurează a fi una dintre cele mai serioase încercări ale SUA, aliate, de data aceasta, cu cel mai mare adversar al lor, birocrația centralizată de la Bruxelles, de a destructura definitiv și prin forță influența Rusiei atât în relația sa cu Uniunea Europeană cât și în raporturile mai largi cu NATO, notează Cozmin Gușă pe blogul său.

Pe același subiect

Join the Discussion

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top